Zlate propune o altă definiţie a comunicării didactice, debutând cu ideea că „aceasta este o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare”. [1]
Problematica comunicării didactice reprezintă una dintre componentele esenţiale ale teoriei instruirii, iar realizarea eficace a demersurilor comunicative constituie una din atributele culturii profesionale a cadrelor didactice.
Planuri verbale, nonverbale și paraverbale în comunicarea profesorului
În funcţie de tipul de capacitate şi subcapacitate pe care cadrul didactic urmăreşte să le formeze la elevi, în învăţământ pot fi utilizate următoarele variante ale comunicării educaţionale: verbală (prin intermediul limbajului verbal sau scris); nonverbală, neverbală, extrasemantică sau ectosemantică (prin pantomimă, gesturi, mimică); paraverbală (prin inserţia în comunicare de orice tip a unor sunete desemantizate ce exprimă anumite stări sufleteşti);
Simpla enumerare a acestor variante ale comunicării educaţionale ne ajută să înţelegem rolul decisiv pe care ele îl au în comunicarea unor semnificaţii şi nuanţe specifice.
Este evident că, având în vedere particularităţile psihologice ale elevilor, precum şi specificul diferitelor discipline de învăţământ şi, implicit, al situaţiilor de instruire, comunicarea educaţională nu poate fi redusă la schimburile verbale, dimpotrivă, variantele prezentate sunt complementare, fiecare din ele aducându-şi contribuţia la eficientizarea procesului de învăţământ.
[1] Zlаtе, M., Fundаmеntеlе psihologiеi. еdițiа а IV-а. Buсurеsti: Еditurа Polirom, 2009
